Ce o sa-mi iau eu, probabil, pumni in cap ca nu mi-a placut show-ul Deep Purple.
Acum vreo 15 ani cand eram tanar holtei consumator de tot ce inseamna rock'n'roll, m-au fermecat fireste si Deep Purple. Imi placea cum vocea lui Gillan, chiar si a lui Coverdale plus clapa inconfundabila, indulcea sunetul dur al distorsului de chitara. Ascultam pana la dementa Smoke On The Water, Black Night si ma pupam cu fete pe la petreceri cu When a Blind Man Cries.
Entuziasmul mi-a mai scazut dupa ce am show-ul Ian Gillan la Bucuresti din 1992. Imi aduc si acum aminte ce american infumurat nimerit la marginea orientului am vazut atunci in Gillan si nu pot sa-l uit nici pe bass-istul slinos care si-a aruncat ciorapii peste audienta. A luat si un binemeritat pahar in cap.
Undeva in anii '90 stiu ca Deep Purple au mai venit odata la Bucuresti, dar atunci am absentat.
Am fost insa acum, incantat c-o sa vad pe scena niste batranei cu pofta de cantat ca o formatie rock'n'roll de liceu si, obisnuit cu show-uri serioase, asteptam si niste multimedia pe masura numelui formatiei.
Am fost dezamagit. Un Gillan pe care nu-l mai ducea vocea ca in tinereti. Scuzabil altfel. Lumini proaste, visual lamentabil si celebrele deja caderi de sunet. Nici un zmanes, nici un spell...nimic.
O cantare corecta si cam atat plus incapatanarea mai tuturot formatiilor vechi, sa-si umple timpul pe scena cu plicticoase solouri de chitara, tobe si am avut aseara si unul de clape. Acesta din urma a reusit sa emotioneze stadionul cu Mozart si sa-i smulga aplauze furtunoase cu un Enescu cantat prost.
Am avut curiozitatea sa ascult si piese de pe ultimul lor disc Rapture of the Deep. Nu e un disc deranjant ca fond sonor, dar nici mai mult de atat. Doar o oboseala prelunga, care nu merita nici banii, nici o ora din viata pentru auditie.
Concluzia este ca ori sunt eu prea batran pentru Deep Purple, ori ei pentru mine.
Acum vreo 15 ani cand eram tanar holtei consumator de tot ce inseamna rock'n'roll, m-au fermecat fireste si Deep Purple. Imi placea cum vocea lui Gillan, chiar si a lui Coverdale plus clapa inconfundabila, indulcea sunetul dur al distorsului de chitara. Ascultam pana la dementa Smoke On The Water, Black Night si ma pupam cu fete pe la petreceri cu When a Blind Man Cries.
Entuziasmul mi-a mai scazut dupa ce am show-ul Ian Gillan la Bucuresti din 1992. Imi aduc si acum aminte ce american infumurat nimerit la marginea orientului am vazut atunci in Gillan si nu pot sa-l uit nici pe bass-istul slinos care si-a aruncat ciorapii peste audienta. A luat si un binemeritat pahar in cap.
Undeva in anii '90 stiu ca Deep Purple au mai venit odata la Bucuresti, dar atunci am absentat.
Am fost insa acum, incantat c-o sa vad pe scena niste batranei cu pofta de cantat ca o formatie rock'n'roll de liceu si, obisnuit cu show-uri serioase, asteptam si niste multimedia pe masura numelui formatiei.
Am fost dezamagit. Un Gillan pe care nu-l mai ducea vocea ca in tinereti. Scuzabil altfel. Lumini proaste, visual lamentabil si celebrele deja caderi de sunet. Nici un zmanes, nici un spell...nimic.
O cantare corecta si cam atat plus incapatanarea mai tuturot formatiilor vechi, sa-si umple timpul pe scena cu plicticoase solouri de chitara, tobe si am avut aseara si unul de clape. Acesta din urma a reusit sa emotioneze stadionul cu Mozart si sa-i smulga aplauze furtunoase cu un Enescu cantat prost.
Am avut curiozitatea sa ascult si piese de pe ultimul lor disc Rapture of the Deep. Nu e un disc deranjant ca fond sonor, dar nici mai mult de atat. Doar o oboseala prelunga, care nu merita nici banii, nici o ora din viata pentru auditie.
Concluzia este ca ori sunt eu prea batran pentru Deep Purple, ori ei pentru mine.
PS: Felicitari organizatorilor Modus Production pentru prea putinele standuri de bere, pentru 10000 de oameni asta vroiau sa bea si pentru 3 ron in pahar de apa minerala [fara bon fiscal].
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu