Cand Mark Renton [ Ewan McGregor] le-a tras clapa amicilor in Trainspotting am auzit pentru prima oara Underworld si am fost cucerit iremediabil de trupa. Nu a trecut mult pana am pus mana pe cd-ul Second Toughest in the Infants pe care l-am copiat pe caseta [asa se facea atunci] si cam asa am luat eu contact cu muzica electronica, dupa ce imi dadusem in cap cu o compilatie de trance pe un dublu cd care arata foarte bine.
Si uite asa am inceput sa-mi umplu trupul de beaturi, chill-uri si endorfine mergand pe BornSlippy, Pearls Girl si...preferata mea Confusion The Waitress.
Era, ceea ce eu numesc perioada de aur a muzicii electro.
Aparusera nume precum Faithless, Leftfield, Aphex Twin si, cu voia d-vostra Suie Paparude si DJ Vasile.
Eram deja disk-jokey la radio cand dadeam lumii in cap joi noapte cu piese din al cincilea disc Underworld... Beaucoup Fish. Promovam asadar si eu in spatiul dambovitean zeul ce parea cu chip cioplit King Of Snake si alte adevarate bijuterii de pe disc cum ar fi Push Upstairs, Bruce Lee, Push Downstairs sau Something Like a Mama.
Nimic altceva decat un regal electro, un act artistic care vine in sprijinul vorbelor mestesugite ale bajetilor de la Kraftwerk "noi nu vrem s apunem nimic in miscare decat pe noi insine". Ceea ce, daca ma intrebati pe mine, nu e tocmai simplu.
Tot discul este practic un incredibil mix de sunete, un regal breakbeat executat magistral de chitaristul Rick Smith, DJ-ul Darren Emerson si de incredibilul showman si vocalist Karl Hyde.
De Underworld am fost definitiv cucerit cand am vazut live-ul inregistrat pe dvd. Un live care incepe suficient de chill cat sa te prinda, macar ca fond sonor. Senzationalul vine din faptul ca show-ul in sine devine din ce in ce mai dinamic incepand cu Everything, EverythingBorn Slippy si se incheie apoteotic cu Moaner. Realizezi atunci ca Underworld insemna mult mai mult decat o trupa de electro, decat niste dj-ala ieftina a la T[r]i[st]esto si alti bine cotati dj, cu mici exceptii...fireste.
Rafinementul lor de englezi cu acte in regula ar reusit sa ma cucereasca si cu penultimul disc scos pe piata A Hundred Days Off. Si, nu stiu prin ce legi ale show-biz-ului in virtutea acestui disc scos in 2002 am reusit sa-i vad la Sziget in 2005. Insist sa ascultati neaparat [macar] piesa 2 de pe disc Two Months Off, un vibe pozitiv care v-ar salva ziua.
Si ajungem in decembrie 2007 cand am pus mana pe noul lor disc Oblivion with Bells, disc care a iesit rare ori din cd-ul meu din masina. Ajungeam singur acasa pe la 3 noaptea dupa niste nefericite beri fara alcool, dar tare imi era bine cu mine insumi. Eram doar eu si my Underworld....pe motorina. Am avut in incredibil instinct s-o tai pe Autostrada Soarelui, asa de un puseu de fericire, de un Beautiful Burnout. N-am comis-o ca era obosit. Si la ora aia cine stie cat de fericit puteam sa ajung.
Altfel, noul disc e mai pe quiet, mai pe chill...probabil mai matur. Dar este perfect.
Va garantez ca piese precum Boy, Boy, Boy, Best Mamgu Ever sau...Beautiful Burnout o sa va dea fiori pe spate de placere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu