Concertele mele

Din capul locului trebuie sa spun ca mi se pare nedrept ca mai nimeni din cronicarii de concerte, plus mai toate institutiile mass media cau au vorbit despre B’estfest nu au vorbit de unul din cele mai izbutite live-uri si anume de Unchieshu” [a se citi UNKLE].


Auzisem ca James Lavelle foloseste o formatie de rock in toata regula pe scena, insa nu ma asteptam la 2 chitaristi, plus basist, plus tobar. Asta si probabil si ca noul disc al Unchiesului “War Stories” este foarte rock si are, cum m-a obisnuit, colaborari interesante, cum ar fi Ian Astbury care, altfel, a cantat si acum proiectat pe ecranul din spatele formatiei. Una peste alta UNKLE a sunat incredibil de heavy electro-rock si a fost singura trupa care m-a convins sa-mi cumpar bilet pentru prima zi a festivalului. As fi vazut si Cypress Hill, for fun, dar din nefericire au fost la aceeasi ora si James Lavelle e unchiesu’ meu, ceea ce va doresc si d-voastra.

Am stat langa boxa din stanga si incasat fiecare beat, fiecare bass fiecare acord care din urechi s-a dus in hipotalamus si de acolo direct in suflet.


Altfel, nu mi-a displacut Apollo 440 si m-am foarte plictisit la Alanis Morissette.
Pentru ca pentru a doua zi de B’estfest nu mi-a oferit decat Nouvelle Vague am dat skip si am ajuns la a treia pentru, vai, doar doua cantari: Stereophonics si prietenul Manu [Chao]. Stereophonics au cantat absolut corect insa nu m-a atins nicicum. Exista o anumita maniera de a canta britanic, corect 100%, dar cand se termina concertul parca nu ramai cu mare lucru. Maniera pe care am intalnit-o la alte trupe. Si vorba unui bun prieten, baiatul ala de la Stereophonics cu vocea lui cu coaie si cu chitara lui de cucerit inimile d-soarelor arata ca intr-un film cu mafioti, doar ca era pizza guy.
Dar ce mai conta Stereophonics cand seara a fost salvata de Manu.

Nu sunt multe trupe, nu sunt multi artisti care se bucura atat de mult de viata cand sunt pe scena si canta. Parca la uitam la niste baieti de liceu ce vroiau sa cucereasca lumea cu muzica lor. Si, le-a reusit. Si am dansat si am ragusit. Si i-am aratat degetul mijlociu lui Bush, first terrorist of the world, impreuna cu Manu. Si cand s-a cantat Santa Maradona, strigam cat ma tineau plamanii, “aparaaa Dukadaaaaaaaam”.
Si e o treaba cand publicul te cheama la bis, si, desi contractul tau de artist nu prevede si a treia iesire pe scena, o faci...pentru ca esti una cu toti cei prezenti care au venit sa te vada. Concluzionand, cantarea cu Manu Chao a fost una din cele mai cele, care personal m-a emotionat si, de cateva ori mi s-a facut pielea ca de gaina, cum se spune in popor.
Si, amuzant a fost ca desi aici Manu a transformat o cantare intr-un happening, unii au preferat sa o vada pe Nutzy Furtado. In fine, cum ar fi spus Mitica “lasa-i sa moara prosti ”.


Aveam 18 ani, eram rocker, aveam parul pana la cur si alte griji nu aveam decat sa-mi gasesc iubirea vietii mele si ceva de futut. Le-am gasit pe toate. Si atat cautarile cat si ce a urmat contineau in soundtrack si formatia Whitenake. Si pentru ca in ’97 am fost foarte incantat de show-ul de la Sala Palatului a Sarpelui alb mi-am zis sa ma mai duc odata, asa, de dragul amintirilor. Si nu mi-a placut. Pe Covardale, nu-l mai tinea vocea. Daca s-ar calcula posesia vocii, cum se calculeaza la fotbal posesia mingii, as putea spune ca publicul si formatia au cantat mai mult decat Coverdale insusi. Mai mult, a confundat, cum se intampla, Budapesta cu Bucurestiul. Cu toate astea a reusit sa-si duca cateva piese remarcabil pana la capat, cum ar fi Still of The Night. La Def Leppard m-am plictisit, iar organizatorii lui Ciubuc sunt lamentabili...am stat 45 de min sa-mi cumpar 2 beri.

A urmat niste Jack Daniels pe baza de invitatie la Hard Rock. Se tot zvonea ca fie Def Leppard, fie Whitesnake vor mai trage o cantare mica acolo. Ne-am ales doar cu baiatul ala...Berti Barbera, care, sa-mi fie cu iertare, nu merge cu Jack.

A venit insa si ziua cu Judas Priest. Dupa Coverdale ma asteptam sa aud gherle si de batranul Halford. Nu a fost sa fie. Judas Priest au fost in mare forma, Halford a fost la inaltime. Dupa ce am ras de toate formatiile din deschidere, ultimele doua pe care le-am prins...Os Da Ros [a se citi Ross The Boss] si Primal Fear, kings of heavy metal Judas Priest chiar au salvat situatia. Desi noul disc Judas Priest, Nostradamus, mi se pare o prostie, au avut bunul simt si nu m-au agresat cu foarte multe piese de pe el.

Si da, Judas Priest a fost o cantare care m-a incantat atat de tare, caci multe beri am baut dupa cu prietenii mei de bucurie.
Astept cu nerabdare sa-i revad pe Massive Attack, acum si la Bucuresti. Urmeaza apoi Sex Pistols si Transglobal Underground la Sziget.
Si cu foarte mare bucurie o sa-i ratez pe impostorii de la Metallica, si as fi onorat sa fim mai multi. Si cred ca si pe Iron Maiden, ca m-ar apuca nervii sa vad cum pe banii mei ar certa vreun fan ca fumeaza.